“Ti-a fost rau?”, “Ai vomat?”
“Lasa, bine ca a trecut, acum bucura-te de trimestrul 2, ca in al 3lea deja o sa cresti si o sa-ti fie iarasi greu.”
Va suna cunoscut unora? Sunt unele dintre cele mai frecvente dialoguri pe care o noua mamica le are cu alte mamici cand burtica incepe sa se vada si deja anunta sarcina cam oricui.
In aceste randuri as vrea ca dincolo de a va impartasi experienta mea cu prima sarcina, in primul trimestru, sa empatizez cu cele carora va este la fel sau si mai greu. O minune creste in voi si asta merita orice sacrificiu, inca din primele luni, cand este cat o mazare, sau nuca, si apoi ajunge sa fie cat un mar sau o portocala.
Dupa ce am inceput sa spunem prietenilor ca suntem insarcinati, am inceput sa aflam si cat de greu se intampla asta in cazul multor familii. Cate sarcini pierdute si tragedii – stiu doar ca as muri un pic sa i se intample ceva micutei mele acum, sau oricand pana acum, chiar daca trimestrul 1 a fost greu.
La noi s-a intamplat din prima luna de incercari. Da, am folosit teste de ovulatie sa stim cand e perioada propice, si apoi testul de sarcina a iesit pozitiv la data urmatorului ciclu, absent. Stiu ca reveneam dupa un weekend la munte, iarna, si dupa ski pe vreme cu soare. Eram incarcata de fericire iar vestea a venit ca un soc. Statisticile spuneau ca la 35 de ani o femeie are 95% sanse sa ramana insarcinata in primul an de incercari. Eram pregatita mental sa se intample candva in urmatorul an, dar uite ca deja nu trecuse o luna si primeam vestea cea mare. Era mult de procesat, si nu pot zice ca am sarit in sus de bucurie din prima. Eu una nu am simtit iubire instant. A crescut incet, din momentul in care i-am auzit prima oara bataia inimii la ecograf. Si apoi, cand am vazut-o cum se misca neastamparata prin burtica. E incredibil.
Imediat dupa ce am aflat vestea, 2-3 zile au fost chiar normale. Am avut ragaz sa ne bucuram de tot, si sa incep sa iau acid folic, aparent atat de important in dezvoltarea creierului si a sistemului nervos al fatului. Apoi au inceput crampele, si am renuntat sa mai merg la sala (mergeam de 3 ori pe saptamana, cu antrenor personal). Crampele acestea erau ca durerile de menstruatie din prima zi, noroc ca nu erau permanente, tineau poate 10-15 minute odata, si gata. Erau mai suportabile daca ma plimbam. Evident, m-am panicat dar vorbit cu ginecoloaga mea, mi-a explicat ca e normal si sa stau linistita. In saptamana 5 am ajuns la prima ecografie, se vedea doar saculetul sarcinii, nici macar embrionul, la cat era de mica fiinta aceea ce crestea in mine.
Alaturi de crampe am inceput sa ametesc la miscari bruste, si sa am arsuri. Arsurile au ramas pana la inceput de trimestru 2, dar cu medicamente prietenoase in sarcina, si cu multe fructe, in cazul meu, am trecut cu bine si peste ele.
Dupa vreo 10 zile am scapat de crampe. Bucuria insa nu a durat, la putin timp au inceput greturile. Hehe, in engleza li se zice “morning sickness”, dar nu sunt greturi de dimineata doar. Sunt permanente. Sunt neinvitate. Sunt… oribile.
Mama m-a batut la cap sa imi fac suc de fructe si legume. Partenerul meu a cumparat storcator, si facea acel suc in mod normal delicios. Nu-l puteam bea. Mi se intorcea stomacul numai gandindu-ma la el. Mi se intorcea stomacul de la aproape orice aliment. Vreo saptamana am mancat doar sandwichuri calde. Alte 3 zile doar cartofi prajiti cu branza razalita deasupra. Apoi a venit randul painii cu unt, miere si lapte. Si tot asa, mancarurile ce le iubeam in copilarie erau singurele pe care le toleram. Ce era insa ok era ca nu luam in greutate. In ciuda tuturor prostiilor pe care le mancam. Chiar daca erau greturi urate, totusi nu am vomat. Deloc. Am auzit apoi despre experientele altora si mi-am dat seama ca desi a fost oribil, putea fi si mai rau. Dar cand esti acolo si te simti asa, nu te alina ca poate fi si mai rau.
Apoi oboseala. Inainte de sarcina, de 5-6-7 ani buni ma trezeam la 6 dimineata, ma ocupam de blog, social media, de proiecte personale, inainte sa incep la job. Dar oboseala primului trimestru si-a pus amprenta. Abia ma dadeam jos din pat la 9 fara 10, sa ma pregatesc de job (multumesc lui Dumnezeu ca lucrez de acasa cu pandemia asta!), la pauza de pranz dormeam aproape in fiecare zi, de la 15 min la o ora intreaga, iar apoi seara atipeam de pe la 18 la 19 inca o ora ca la 22 cel tarziu sa pic de somn. Atipeam cu oamenii in vizita vorbind cu mine. Cred ca am fost amuzanta si pentru iubitul meu. Facea destul misto de mine.
La prima ecografie insa, pe langa saculet, s-a vazut si un hematom. Care ar fi putut fi problematic, dar s-a absorbit pana la a doua ecografie, se pare ca tratamentul cu progesteron a ajutat. Si din cate am inteles, luat pana in saptamana a 10a, progesteronul ajuta si la fixarea sarcinii. Am citit mai multe pareri, nu e toata lumea convinsa de asta, insa am mers pe mana medicului si la mine a fost bine.
Am inceput si sa tin un jurnal de sarcina, inca de la inceput. In saptamana 7 am scris intr-una din zile ca a fost cea mai grea zi de sarcina pana atunci. Greturi, ameteli, arsuri si putin somn. Desi ma ambitionam sa ies eu cu catelul afara zilnic, sa fac totusi putina miscare, in ziua aceea nu am fost in stare. Dar totodata am si insemnari cu STELUTA in jurnal, al zilelor in care m-am simtit bine. Nu grozav, dar prin comparatie, s-a simtit ca o minune.
Un alt simptom ciudat la mine a fost repulsia fata de cafea. Cine ma cunoaste stie cat iubesc eu cafeaua, dar in perioada aceea ma chinuiam sa beau cateva guri de cafea dimineata, ca sa nu ma doara capul de la tensiunea mica peste zi. A fost ciudat. Mi-am revenit insa imediat dupa saptamana 10-11. Ma bucur ca ma pot bucura de cafea din nou acum!
La nivel de analize, probleme au fost cu TSH-ul, un hormon al tiroidei, a fost foarte scazut in primul trimestru. Dupa o noua tura de analize s-a confirmat ca e din cauza sarcinii, si intr-adevar in trim 2 a revenit la normal. Apoi, au mai aparut infectii urinare, dar cu tratament le-am depasit pe toate.
Cred ca cel mai mult am suferit ca nu am mai putut merge la munte, la ski, la sport la sala. Nu am primit ok-ul medicului, in primul trimestru fiind foarte mare riscul de avort spontan. Dar nici nu as fi fost in stare si sa am voie, la cum m-am simtit.
Un alt simptom, care din auzite se pare ca va reveni in forta in trimestrul 3, e rinita de sarcina. Congestie nasala, si muscoasa foarte seaca. Dar ajuta un spray cu apa de mare, parca reinvii dupa ce il folosesti. M-a ajutat enorm!
Si, ca sa termin lista de simptome, pentru ca, zic eu, le-am avut pe toate in afara de voma, constipatia si balonarea au fost prezente. Insa si acolo, m-au ajutat mult pliculetele cu fibre vegetale. Mai ales cum alimentatia imi era proasta, acestea au compensat lipsa de fibre acuta din primul trimestru.
Cred ca nu exista zi in primul trimestru sa nu ii zic partenerului meu ca alt copil nu mai fac nici sa vrea 
In saptamana a 10a am avut vreo doua zile cu frisoane, si am luat paracetamol, dar incepand de atunci, prin saptamana 11-12, deja lucurile au inceput sa se imbunatateasca pe zi ce trece. Greturile au devenit din ce in ce mai rare, la fel ca si ametelile, oboseala, iar cheful de viata revenea simtitor. Chiar am scris in jurnal la finele sapt 11, ca am avut in sfarsit o zi perfecta. Doamne, nu aveti unii idee ce inseamna sa te simti perfect dupa o asfel de perioada.
Cand mi-am anuntat cele mai bune prietene, am aflat ca una din ele asteapta al doilea bebe. De atunci, vorbind cu ea aproape zilnic despre experientele noastre a ajutat enorm. Ea fiind oricum la a doua sarcina, reusea sa imi dea sfaturi legat de ce e normal si sa ma incurajeze. Am simtit-o ca o binecuvantare, si stiu ca e doar inceputul. Fetitele noastre vor creste frumos impreuna 😍
Si totul a culminat cand au venit rezultatele testului genetic. L-am facut sa stim ca e sanatoasa, sau daca e sa ne asteptam la boli genetice gen sindrom Down sau alte anomalii, foarte numeroase de altfel, sa stim din timp si sa ne pregatim. Insa totul a iesit bine, si am aflat si ca va fi fetita. Asa cum ne doream amandoi 
Simtindu-ma bine deja de 2-3 saptamani, am decis sa profitam la maxim de trimestrul 2. Am reinceput mersul la sala, desi fac acum gimnastica de gravide doar. Am decis sa ne si casatorim si am reusit sa ne mobilizam cu totul in organizarea nuntii la inceput de iunie. Mergem si concediu in Grecia si planul e sa ne bucuram cat de mult putem de aceste luni, pana micuta noastra Sofia va creste alaturi de burtica prea mult cat sa mai fie in siguranta orice calatorie.
Dar provocarea cea mai mare, momentan, ramane sa ma obisnuiesc cu schimbarile aproape zilnice prin care trece corpul meu. Cresc constant in greutate, sanii s-au marit si sunt sensibili si grei, burtica creste, pozitiile de somn sunt limitate iar respiratia uneori e grea. Hainele sunt putine care ma mai cuprind, insa m-am mobilizat si mi-am facut niste rochite frumoase. Doar vara sa vina odata!
Si, ca sa inchei, planul e sa ma bucur de orice schimbare. Nu imi place sa citesc prea multe, decat cand ma confrunt cu ceva specific. Dar cred ca o singura data voi fi gravida viata asta, asa ca, bune si rele, le luam toate si multumim pentru ce avem. Demult nu am mai trait o perioada atat de intensa si fericita… asta daca am trait ceva semanator vreodata? Si acelasi ganduri trimit catre toti cititorii care au trecut sau trec prin asta. Cei care au trecut probabil se regasesc total sau partial in ceea ce au citit. Iar cei care experimenteaza acum toate acestea, poate va ajuta sa stiti ca nu sunteti singuri. Ca e normal, si cu putina rabdare si ingaduinta, o sa trecem cu bine prin toate. Sanatate multa, tuturor!
