***Articol inceput la 10 zile dupa nastere. Intre timp, la aproape 5 saptamani, lucrurile s-au mai schimbat. Au aparut colicile la bebe, si nu mai doarme atat de usor si fara probleme. Insa in continuare sunt norocoasa mama a unei fetite care doarme 14-17 ore pe zi si nu urla prea tare cand are gaze. E o mica puternica.***
Am nascut de 10 zile si sunt o norocoasa a carei bebelus doarme si ii permite sa fie calma, odihnita si capabila sa stea putin cu gandurile ei si sa proceseze imensa experienta de a deveni mama. Cand dupa efortul nasterii nu neaparat ai timp mult sa respiri, ca pe langa recuperarea si lauzia ta ai langa tine minunea mult visata. Minune care cere atentie, mancare, si e total dependenta de tine 24/7. Iar asta nu e usor de procesat, si inteleg cum totul poate duce usor in depresie. Primele zile au fost extrem de grele, un roller coaster emotional, de la fericire maxima cand o vedeam in brate facand fete fete, la frustrare pentru amanddoua in procesul alaptarii, sau pana la realizarea ca ea nu mai pleaca, ca asa va fi de acum inainte pentru cat? 18 ani???
Nasterea
Stiu ca deja ajunsesem la capatul rabdarii cu sarcina. Dupa o noapte de contractii false, cand chiar speram ca pitica a decis sa apara la 39 saptamani, s-a calmat totul si ne apropiam vertiginos de 40 de saptamani. Asa ca am luat toate sfaturile pertinente si am facut tot ce am putut sa ajut declansarea travaliului. Sex, urcat de scari multe, plimbare accelerata, sarit pe mingea de gravide… toate in aceeasi zi, vinerea dinainte sa nasc. Vineri noaptea am avut dureri, simteam ca si cum pitica se impingea in jos sa iasa.
Sambata dimineata la 9 am fost la control, medicul a zis ca intr-adevar se vede ca s-a exercitat presiune pe col si nasterea e aproape. Pe monitorizari se vedeau contractii dar nu de travaliu. Asa ca am mers acasa stiind ca momentul e aproape, dar nu aveam nici un pronostic mai exact. Doar ca daca pana miercuri (40s 5z) nu se declansa travaliul, urma sa ma internez sa imi fie indus.
La 11:30 insa au aparut contractiile. Destul de frecvente inca de la primele, desi foarte suportabile. M-am grabit sa imi fac baie pe par si sa imi fac unghiile. Pe cand am terminat, deja contractiile erau mai puternice si frecvente, chiar daca nu foarte regulate. Am mers din nou la clinica, m-am bucurat ca fiind sambata medicul meu, Conf. Dr. Razvan Ciortea, era la Novogyn toata ziua. M-a pus la montorizare, erau contractii de travaliu, colul se scurtase si a decis internarea. Urma sa nasc in urmatoarele 12-18h. Doamne ce fericita m-am simtit ca urma sa scap de burtica si de tot greul, desi imi era frica de tot procesul. Ajuta insa sa nu te gandesti prea departe si sa stai in moment.
Se facuse ora 16 cand eram gata internata. Clinica era curata, bine aranjata, m-au pus intr-o sala de travaliu langa sala de nasteri, recomandandu-mi sa ma odihnesc cat de cat. M-am pus la citit, desi ma plimbam mult la toaleta. Nu mancasem mai nimic ziua respectiva si nici foame nu imi era. Mi-au pus o perfuzie cu glucoza, sa ajute si la dilatatie si la a-mi da energie.
Pana la ora 19:30, desi aveam contractii, inca nu incepusem sa ma dilat, doar colul se scurta. Insa medicul a decis sa imi puna epidurala. Si acela a fost momentul in care am inceput cu adevarat travaliul, la ora 20:00 cand au pus primele picaturi de anestezic. Medicul a plecat acasa zicandu-mi ca ne vedem la expulzie, probabil spre dimineata. Insa am inceput sa ma dilat destul de repede, la 22 imi spusesera ca pot sa imi chem sotul ca nu mai e mult, si ei il vor chema si pe Dr. Ciortea. In tot acest timp de la administrarea epiduralei am stat pe masa de nasteri (in sala de nasteri), intinsa comod si discutand cu moasa despre catei – pasiune comuna. La un moment dat stiu ca am si atipit, vreo 10-15 min cred. Moasa a facut lumina mica si mi-a pus si muzica. A fost un travaliu perfect.
Si cumva pe la 22:30 s-au aprins luminile, a aparut si sotul, imi era sete, au dat la o parte extensia mesei unde stateam intinsa, si verificau din ce in ce mai des cat de dilatata eram si cat de jos era caputul fetei.
Si atunci au inceput si primele semne de ingrijorare. Din cauza epiduralei au scazut contractiile, atat in frecventa cat si in intensitate. Si nu poti naste fara contractii – uterul impinge bebele prin intermediul lor. Asa ca au decis sa imi faca perfuzie cu oxitocina, care a marit aproape instant frecventa si intensitatea contractiilor.
Insa la scurt timp dupa administrarea ei, fetitei au inceput sa ii scada bataile inimii. Normalul era intre 120 si 140 de batai pe minut, si ei ii ajunsesera la 90. Au oprit oxitocina, explincandu-mi ca poate fi fie o reactie a copilului la prima administrare sau efectiv o intoleranta. Bataile inimii au revenit la normal, dar si contractiile – iar pasul urmator era sa incerce sa administreze din nou. Daca fetita intra iar in stres fetal, urma sa mergem pe cezariana. Daca reactiona normal, continuam nasterea pe cale vaginala.
Si multumesc lui Dumnezeu fetita a fost bine, iar la 23 am inceput expulzia. La inceput moasa doar imi spunea sa facem exercitii de impins, imi explica cum sa fac. Desi stiam de la cursul Lamaze, in teorie, cum se face, acolo am uitat complet iar practica e total diferita in conditiile respective, cand incep durerile si experimentezi tot felul de senzatii noi. Nici nu am observat cum in sala au aparut medicul meu, asistente, medicul de garda, neonatoloagele…
Domnul doctor mi-a zis ca daca imping eficient nasc in 20 min, daca nu, poate dura si 4 ore. Evident ca nu impingeam bine, cel putin nu in toate cazurile. Pe fiecare contractie trebuia impins de 3 ori – ei bine, primele doua imi ieseau cat de cat ok, dar pentru a 3a nu mai aveam energie. Medicul a trecut langa mine, a pus mainile pe burta si a inceput sa impinga si el bebele spre iesire, altfel cred ca nasteam in 4 ore.
Abia cand caputul i-a iesit de pe canal si se vedea cat de cat, medicul mi-a zis ca acum putem fi siguri ca va fi nastere naturala. Chiar m-am bucurat de veste, stiu cat de mult ma pregatise legat de riscuri si sansele mari de cezariana.
Stiu ca la 23:45 l-am intrebat daca el crede ca nasc azi. Si a zis ca da, ca fetita va veni in urmatoarele 3 contractii, deci sa ma concentrez sa imping eficient de 9 ori. Insa la finele primei contractii, stiu ca am pus toata energia mea acolo – a iesit minunea, odata iesit capul iese tot corpul intr-o secunda. Nu-mi venea sa cred ca e gata, ca e bine, ca e in sfarsit afara din burtica. Cand a inceput sa planga am inceput si eu… apoi mi-au pus-o la piept, skin to skin, si a intrat si sotul in sala. Fericire maxima, poze, eu tot repetam ca nu imi vine sa cred. Si chiar nu imi venea sa cred ca am nascut. A fost probabil cel mai emotionant moment de pana atunci din viata mea. E incredibil cum se simte o mama cand devine mama, acel moment e unic si e de nepretuit…. si nu se poate descrie in cuvinte…
Dupa, au fost doar lucruri bune. Cateva “banalitati” gen expulzia placentei si coaserea epiziotomiei, in timp ce asistentele de la neonatologie au curatat fetita si ii faceau poze in bratele tatalui. Era amuzant cum se intamplau toate astea in sala de nasteri cat eu inca eram pe masa. Mi-au adus-o si mie, sa o vad mai bine, sa o tin in brate, mi-au si ne-au facut multe multe poze.
Tibi tinuse legatura cu toti de acasa, au fost multi ce au asteptat cu emotie vestea. Cand am ajuns la telefon aveam multe mesaje, cred ca am petrecut buna parte din noapte raspunzand – desi trebuia sa ma odihnesc, cred ca adrenalina nu ma lasa, nu am prea putut inchide un ochi noaptea aceea, inca nu imi venea sa cred prin ce trecusem, si ca trecusem cu bine.
Dupa ce au terminat cu mine in sala de nasteri, m-au dus in salon. Sotul nu a mai avut voie, asa ca ne-am despartit acolo dar nici el acasa se pare ca nu a dormit prea bine. In salon am primit mancare si dupa vreo ora mi-au adus fetita la alaptat. Nici o sansa sa o pot alapta, insa ne-am bucurat de primele momente impreuna singure. Ma uitam la ea fascinata, nu-mi venea sa cred cat e de perfecta, mica, draguta…. si ca e chiar a mea. Mogaldeata de 3,300 g si 52 cm. Nu se pot descrie acele sentimente in cuvinte. E magic. Chiar si acum, cand e greu, cand avem tot felul de provocari si oboseala isi spune cuvantul – cand ma uit la fatuca ei imi trece tot si prind curaj. Din acel moment al nasterii, Natalia a devenit cel mai mare motivator al meu. O sa fiu o mama buna pentru ea, si daca ei ii e bine o sa stiu ca am facut o treaba buna.
Alaptarea
Pot zice ca pentru noi a fost cea mai mare provocare si motiv de frustrare in primele zile dupa nastere. Am mameloane mari si sfarcuri ombilicate, iar Naty are gurita mica. Cateva zile si nopti ne-am chinuit cu mameloane de silicon si declansat laptele, cu canale infundate si dureri, cu laptele curgand din sani si Natalia preferand laptele praf din biberon, cu mult plans si frustrare pentru amandoua. Am vorbit cu doi consultanti in alaptare si pana la urma am ajuns la solutia care functioneaza pentru noi – scopul meu e ca macar 6 luni Natalia sa manance exclusiv lapte matern. Iar asta momentan inseamna pentru noi ca eu sa ma mulg si ea sa pape laptele cu biberonul.
E groaznic programul, sa te mulgi tot la 2-3 h, si tot cam atunci sa si hranesti copilul – iar noptile sunt grele. Primele saptamani navigam ca in ceata, eram la un pas sa intru in depresie. Dintr-o viata activa, independenta, cu libertate sa fac ce vreau cand vreau, devenisem dependenta de o vietate pe care nu o intelegeam si depindeam de orele de muls si hranit copilul. Si asta zi dupa zi dupa zi… Iar perioada asta de ajustare s-a suprapus cu o perioada aglomerata pentru Tibi, el fiind ocupat cu ultimele lucrari la casa inainte de iarna, cu mutatul lucrurilor din fostul lui apartament… si asa il vedeam doar noaptea, cand venea rupt si nu imi era de mare ajutor. Cred ca dincolo de baby blues, am dat putin si in depresie postpartum. Care sper insa sa se duca de tot odata ce trec de 6 saptamani si ma pot apuca de sport.
Si incet incet intram pe fagas normal cu toate. Cumva am inteles ca e totul temporar, am inceput sa ies zilnic, sa aduc momente de normalitate zilelor banale cu program impus de circumstante. Gandind la viitor, stiu ca o sa gasim solutii pentru tot, si o sa calatorim si iesim din rutina curand. Sunt bine acum, inclusiv odata ce va mai creste Natalia sper sa ajungem sa papam la san. Dar acum sunt impacata ca lucrurile functioneaza pentru noi, si ca incetisor facem fata si provocarii colicilor. Doamne mila imi e de ea cand o vad cum se chinuie cu gazele. Am inceput Bowen, pe langa tot felul de picaturi si probiotice. Si ne pregatim moral de saltul mental din saptamana 5. Urati-ne bafta!
Uitandu-ma inapoi, da, nasterea e un hop mare si important, dar e abia inceputul unei calatorii care va cere totul de la tine ca mama. Mai ales in primele saptamani, pe langa un bebe care are nevoie de tine neconditionat si permanent, tu trebuie sa inveti sa ai grija de el, sa ii inveti reactiile si sa gasesti solutii, iar pe langa toate astea sa ai grija si de tine ca lauza. Natural sau prin cezariana, corpul tau tot a trecut printr-o trauma si trebuie sa ii dai timp sa isi revina. Eu una abia astept sa am liber la sport si sa incep miscarea pe bune – pe langa sa scap de kilogramele ramase dupa sarcina, sportul ma ajuta mult si mental. Numar deja zilele.
Mamici si viitoare mamici, sper randurile astea sa va ajute. Nu sunteti singure, iar ultimul meu gand aici e legat de ce ma ajuta pe mine cel mai mult: stiu ca, oricum ar fi, totul va fi bine. Chiar daca nu as fi nascut cum voiam, chair daca nu alaptez la san, chiar daca nu e totul perfect – stiu ca va fi bine, pentru ca Natalia are parte de iubire neconditionata si parinti care vor face totul sa ii fie bine. Iubi-ti-va puiul si luati lucrurile usor, fara norme si standarde, iar restul vine de la sine. Veti gasi ce functioneaza pentru voi si asa va fi cel mai bine. Si da, tineti pruncul in brate cat mai mult. Creste asa repede… Cu drag, Teodora
